Vlaşcu Mic-Zglivar

Ultima zi din concediul de aproape 2 săptămâni. Dacă ieri m-am plimbat cu fetele pe la Grota cu Aburi astăzi vremea primăvăratică ne-a împins spre Cornereva şi Munţii Cernei. Dacă acum câteva zile în Retezat am mai întâlnit oameni în Munţii Cernei ca de fiecare dată nu întâlneşti pe nimeni în afara vreunui localnic cu toporul în mână călare pe vreun cal mergând numai el ştie pe unde. Izolarea şi lipsa de faimă a acestor munţi e fenomenală şi de multe ori am stat şi m-am întrebat de ce oare sunt aşa puţin vizitaţi. Priveliştile care se deschid de aici sunt extrem de frumoase şi cu perspective foarte largi în toate direcţiile.
 
Zăpadă a fost din păcate foarte puţină deşi am fost extrem de surprins să văd pe feţele nordice, bine ascunse razelor de soare, zăpadă în cantităţi foarte mari.
 
Urcăm încet la pas cu opriri dese la cules jir. După aproximativ o oră pe poteca foarte largă ieşim din pădure şi intrăm în golul alpin. La o distanţă mică de liziera pădurii există un izvor destul de puternic de unde luăm câteva guri de apă. Urcăm după aceea susţinut până în creastă unde nu adia nici o pală de vânt. Stăm să mâncăm o portocală şi să lenevim la soare vreo 10 minute iar dupa aceea continuăm urmând linia crestei spre vârf. Ajungem pe vârf iar de acolo facem un circuit larg cu privirea în toate direcţiile. Identificăm Vărful Sfinecea Mare din Munţii Almăj fiind cel mai înalt punct din culmile împădurite ale acelor munţi. Valea Cernei de la Herculane în jos spre Dunăre  până spre munţii din Serbia era acoperită de o mare de nori dând impresia unui scenariu de carte fanstastică.
 
Odată ajunşi pe vârful Vlaşcu Mare continuăm linia crestei până pe vărful Zglivar trecând pe lângă o cruce ridicată în 2010 în memoria celor care şi-au pierdut viaţa în accidentul aviatic din 1936. Am aflat de acest accident anul trecut la urcarea pe Zglivar dar nu ştiam că există şi o cruce care să amintească de acest eveniment tragic ce a avut loc cu foarte mulţi ani în urmă.
 
De pe Zglivar coborâm spre stâna de la ieşirea din pădure de unde bănuim că vom găsi o potecă care să ne ducă înapoi la punctul de plecare. Reuşesc să alunec pe o piatră la coborâre, să cad pe mâna stângă şi să-mi julesc bine de tot palma. După luni bune de cârat acel mic kit de prim ajutor după mine mă folosesc de un plasture mare ca să-mi acopăr rana şi mergem mai departe. În apropierea stânii intrăm într-un segment orientat spre nord şi acoperit de zăpadă foarte mare. Acest segment avea să continue pe aproape întreaga bucată până jos la drum. E incredibil cum la atâtea săptămâni de la zăpada din decembrie să existe un strat aşa consistent de zăpadă. Dăm din când în când de urme de mistreţi care se pare că se plimbă şi pe aici în voie.
 
Mă gândeam la această tură astă vară dar nu-mi imaginam că în ianuarie o să fie o aşa vreme. Genul ăsta de momente sunt destul de rare pe munte. Dacă vara e plin de câini şi nu şti când te poate prinde o ploaie cu tunete şi fulgere acum ne-am plimbat în voie. O diferenţă de nivel de aproape 900 de metri în câteva ore şi un final de concediu exact aşa cum trebuie adică în mişcare. 
 
Pentru săptămâna viitoare planul ar fi să dăm o tură pe Ţarcu.
 
 

Comments

comments

Leave a Reply