Ținutul cireșilor înfloriți

Anul trecut am ratat evenimentul dar în urmă cu 2 ani am participat. Din păcate în acest an n-a mai fost o sărbătoare câmpenească în toată regula dar nu are cum să strice o plimbare pe la poale de Semenic prin ţinutul cireşilor înfloriţi la măsuratul oilor.
 
Din păcate genul acesta de activități o să fie tot mai rare pentru că cei interesați de o astfel de viață sunt din ce în ce mai puțini. În trecut era totul mult mai simplu pentru că nu existau alte variante. Dar acum oamenii preferă să își găsească o slujbă în altă parte și să lase la o parte acest gen de activități. Pentru a deveni rentabilă o astfel de activitate e nevoie de un număr mai mare de animale și deci trecerea de la faza de subzistență la faza de industrie. Dar acest lucru din păcate ar omorî tocmai acest gen de obiceiuri şi mod de trai. Pentru că dincolo de aspectul sărbătoresc rămân zile la rând în care oamenii trudesc zi de zi pentru a produce acea brânză cu un gust fenomenal. Iar această muncă înseamnă un efort continuu şi susţinut ce nu prespune nici un fel de pauză sau concediu. E totuși mare lucru să vezi că a cest gen de activități încă mai există. E cred destul de interesant să trăieşti vremuri în care oamenii încă mai păstrează aceste obiceiuri stăvechi şi în acelaşi timp să poţi imortaliza aceste lucruri şi să le urci pe youtube.
 
Patricia nu au mai urcat cu noi pentru că a reuşit pentru a nu ştiu câta oară să ia o răcealaă așa că nici Elena nu a mai urcat. Am luat-o la pas cu Andrei pe o vreme superbă și după vreo oră ajungem sus la stână. Pe drum ne oprim la baba Dochia, femeie singură ce încă are grijă de câteva vaci şi vreo 20 de oi şi pe care o ajutăm să-şi seteze radioul cu mp3 player şi card-reader. Primim la schimb un borcan cu smântână numai bun pentru ciorba de a doua zi. Pe drum o grămadă de copaci și pomi erau înfloriți dar cel mai tare săreau în ochii cireșii. Erau milioane de flori albe în fiecare cireș ce la prima adiere de vânt lăsau impresia unei ninsori în mijloc de iarnă din cauza petalelor ce zburau în toate părțile. Povestea şi-a urmat cursul aşa că oile au fost băgate în strungă şi rând pe rând mulse iar apoi laptele măsurat litru cu litru.
 
Dincolo de vreme şi de aerul curat rămăn ca de fiecare dată impresionat de trăşcili(traiste) colorate în culori atât de vii. La Timişoara păstrez una în dulap pentru a îmi aminti de aceste locuri şi de vremurile trecute.În timp ce oamenii măsurau laptele intru în zona unde doarme ciobanul pentru a simţi mirosul de fum şi de vatră de foc.Povestea se termină printr-o plimbare în sens invers lăsând în urmă un tablou parcă tot mai şters. Toate locurile altădată pline de sălaşe sunt tot mai pustii iar pomii parcă tot mai plini de lăstari. Încă se mai disting locurile unde altădată erau grădini şi de unde se adunau prune pentru acesl strop de răchie de care bănăţenii de la munte erau aşa de făloşi. Încet, încet totul moare dar parcă în acelaşi timp natura îşi reintră în drepturi. Şi aici dar şi la Lindenfeld am văzut că e nevoie de foarte puţini ani pentru a transforma locuri foarte animate altădată în locuri re-sălbăticite. La Domaşnea nu mai avem oi de vreo 15 ani. Sunt curios cât mai rezistă aici pe Valea Almăjului pentru că anii trec şi lucrurile sunt din ce în ce mai grele.

 

Comments

comments

Leave a Reply