Sus pe creastă

Evenimentul 2BE a ajuns iată la a doua ediție. Nu e un concurs la care lumea se înghesuie, cu premii mari sau cu trasee ușoare ci dimpotrivă. E un eveniment care atrage relativ puțini oameni dar care se încumetă să stea 2 zile la rând ore întregi pe bicicletă sau împingând de ea prin tot felul de locuri care din care parcă mai frumoase și mai sălbatice.

Idea e simplă: “Never stop exploring”. E un concurs de 2 zile în care a doua etapă e fixă și are loc în Munții Semenic. În schimb prima zi se vrea a fi diferită la fiecare ediție. Dacă anul trecut a fost Țarcu, în acest an au fost Munții Cernei și creasta Cernii Vârf. După ediția de anul trecut speram să se organizeze o etapă care să traverseze această zonă care este practic în spatele casei așa că m-am bucurat când am auzit că acest lucru se va întâmpla.

Creasta asta e specială pentru mine pentru că pe aici am hoinărit încă de când eram copil fascinat fiind de munții înalți care se vedeau de acolo de sus. La poalele acestei creste, acolo unde încep Carpații(cum îmi place mie să spun) avem 2 grădini unde au trăit bunicii mei și unde a crescut tatăl meu. Aș putea să scriu pagini întregi despre câte și mai câte povești am auzit despre cele întâmplate dealungul timpului. Spre exemplu aș putea aminti despre legenda lui Scobari, un bandit care trăia furând de la oameni. El și-a făcut un adăpost într-un fel de peșteră în cel mai stâncos punct al acestei creste. Într-una din turele pe care le-am făcut când eram mic am încercat să găsim acestă “Gaură a lui Scobari” însă se pare că timpul împreună cu natura au astupat-o. La Piatra Elișovei există o peșteră despre care nu știu câtă lume știe și despre care legenda spune că ar avea legătură cu biserica din Bogâltin. Odată când am fost mic am intrat în peșteră și am explorat vreo 30 de metri. Cred că ar fi interesant să fie studiată de speologi.

Cu aceste gânduri în minte am hotârât împreună cu Elena să susținem ca voluntari această primă etapă iar Piatra Elișovei era un loc perfect pentru un punct de alimentare. Așa că după ce am clarificat detaliile vineri seara am urcat sus și am pus corturile la ieșirea din pădure lângă un izvor. Cu noi au venit Alex și Cristina dar și Patricia care a fost foarte încântată de toată această experiență. Vineri ajungem destul de târziu așa că în puținul timp ne-am pus să facem corturile și să adunăm lemne de foc. De fapt le-am adunat singur pentru că Alex era speriat de urs și n-a vrut să vine cu mine după ele. În zadar i-am spus că nu stau urșii pe aici.

Focul care mocnea încet, cerul înstelat dar și poveștile la care ne-am lungit au făcut seara extrem de agreabilă. Într-un târziu Patricia a mers la somn și a adormit buștean. M-am culcat și parcă pe nesimțite noaptea a trecut. Pe la 6 și 20 m-am echipat și m-am dus să semnalizez ieșirea în crestă dinspre Cornereva cu fanioane. Am revenit, am servit micul dejus, am adunat cortul și undeva spre ora 9 a apărut și taică-miu cu Ionică Mârmoca cu mașina de teren din Domașnea. Am pus în mașină toate cele necesare pentru punctul de control și am urcat sus în creastă. Sergiu Vancu și fetele lui au apărut și ei așa că punctul era destul de populat. În așteptarea concurenților am povestit, ne-am plimbat prin zonă, am făcut fotografii și ne-am bronzat în bătaia vântului.

Undeva în jurul orei 1 am văzut primul concurent(Maus) iar la vreo 20 de minute după a venit al doilea(Bogdan Ionescu). Restul au venit rând pe rând într-un interval de câteva ore. Ultimii au trecut undeva spre ora 6. Traseul a fost extrem de greu iar acest lucru se vedea pe concurenți. Cu excepția primilor care păreau mai grăbiți restul s-au oprit și cu unii dintre ai am povesti destul de mult. Cel mai simpatic dintre toți mi s-a părut un concurent din Sibiu(cred că Adrian Popa îl cheamă) care după ce s-a rătăcit încă mai avea chef să se ridice pe o roată în urcare dar și să zâmbească. A stat și s-a bucurat cel mai mult dintre toți de brânza de vacă proaspătă pe care o aveam cu noi de la Domașnea. Din cele 5 felii am mai rămas doar cu 2 iar asta e un semn că a fost foarte apreciată. Cu riscul să fiu subiectiv trebuie să spun că brânza care se face la Domașnea e extrem de bună. E mare păcat că nu ne putem organiza să o producem într-o mică făbricuță respectând procedeele tradiționale(cheag din rânză, cașul acrit câteva zile etc).

Fetele ne-au ajutat foarte mult pentru că imediat ce ajungea un concurent era întrebat dacă are nevoie de ceva, cum se simte. Sergiu la rândul lui nota în foaia primită de la organizatori ora la care a trecut. Eu făceam poze, taică-miu umplea bidoanele cu apă dacă aveau nevoie. Am fost în legătură permanentă cu baza dar am vorbit și cu Mache care era în punctul de control din Rusca. 

Citind unul din jurnalele cursei mi-am dat seama că oamenii au apreciat ce am făcut acolo iar acest lucru se vede din felul în care au povestit lucrurile. Într-o lume tot mai mercantilă și nepăsătoare e interesant să vezi că se poate și altfel. Iar munții ăștia frumoși sunt parcă destinați să atragă și să adune oameni frumoși chiar dacă acest concurs e unul foarte greu. De fapt nici nu știu dacă mă gândesc la 2BE ca la un concurs. E o stare de spirit, e aventură, e explorare. Iar toate aceste lucruri înseamnă transpirație, zgârâieturi și efort susținut.

După ce ultimul concurent a trecut de noi am mers să recuperez fanioanele și am întâlnit închizătorii de tură. Au servit și ei câte puțin din ce era acolo, au umplut bidoanele și au plecat mai departe. Noi am coborât înapoi spre Domașnea dar nu înainte de un tur de orizont și încă câteva fotografii. Seara n-am zăbovit prea mult pentru că dacă în prima zi am fost voluntar în a doua zi urma să mă alătur și eu celorlalți concurenți pentru cei 58 de kilometri deloc ușori din arealul Semenicului.

PS: M-am căznit ceva timp să recuperez fotografiile din punctul de control. Au dispărut de pe hard-disk-ul portabil pe care erau și a trebuit să fac un pic de “magie” ca să le recuperez.

Comments

comments