Sfârşit de an în Cernei

Sfârşitul de an e în continuare fără zăpadă la poale de munte aşa că am plecat în căutare ei sus în creasta munţilor Cernei pe o vreme superbă. Iar sus acolo pe creastă a fost magic, am fost în altă lume.

Pornim de dimineaţă împreună cu Luci/Miha şi Alin. O trupă mai mare ca de obicei. Cu Alin am mai făcut o tură memorabilă în urmă cu aproape 3 ani tot în Munţii Cernei. Împreună cu Luci am coborât în urmă cu 7 ani din creasta Munţilor Godeanu/Cernei pe la Piatra lui Andrei şi Pietrele Albe. Am ales aceeaşi zonă care devine pentru mine din ce în ce mai cunoscută într-un areal încă foarte puţin cunoscut şi umblat de turişti. Unghere tot mai ascunse îmi devin tot mai familiare. Puţini se încumeta chiar şi vara pe aici. Iarna cred că numeri pe degete pe cei care ating vârfurile înalte ale acestei creste.

Ajungem în Cornereva la baza cracului Zănogii şi parcăm maşina lângă casa unei femei care ne spune că a umblat prin Germania şi înţelege fenomenul. Se confirmă dacă mai era nevoie cât de importantă e schimbarea mentalităţii. Casele de pe aceste văi sunt bine aranjate şi locurile sunt extrem de pitoreşti. E un fel de perlă neştiută a Carpaţilor.

Începem urcuşul pe cracul Zănogii. Pe aici am trecut cu bicicleta în sens invers în urmă cu vreo 2 ani. Pe atunci picura încet. Acum poiana scăldată în soare e magică. Ritmul e extrem de lejer. Nu prea avea sens să alergi pe o aşa vreme. Intrăm în pădure pe un drum forestier unde urcarea se aspreşte. Cotim scurt printe brazi şi intrăm în drumul care ne duce la Pietrele Albe. Magicul de jos devine şi mai magic pentru că zăpada e consistentă iar copacii îmbrăcaţi în alb. Fagii de la Pietrele Albe sunt un punct de referinţă în zona munţilor Cernei şi un loc care nu ar trebui ratat. Cei câţiva fagi stau împrăştiaţi într-o poiana înierbată la ieşirea în golul alpin cu vârful Babei(1825 m.) stând de strajă. Acesta era punctul înspre care ne-am îndreptat şi noi.

Acestui vârf îi mai spune şi vârul Coveilor. Urcarea se putea aborda şi pe la piatra lui Andrei dar am decis să-l abordăm în mod direct, fără ocolişuri. A fost mai greu decât părea la baza muchiei ce se desprinde din vârf în special din cauza zăpezii îngheţate. Au fost câteva momente când a trebuit să sap cu vârful bocancului în zăpadă. N-ar fi stricat piolet/colţari în acele câteva zeci de metri. Dar cu atenţie şi ocolind zonele periculoase am trecut.

În zona vârfului am luat o pauză scurtă de masă şi am început să ne gândim la a continua înspre vârful Boldoveni şau a reveni spre punctul de start pe muchia următoare. Toată lumea a fost de acord aşa că am continuat pe creastă. Deschiderea şi vizibilitatea erau perfecte. Am avut de lucru cu viscolul dar fix cât trebuia pentru a face creasta să danseze în valuri de ceaţă. Am admirat pentru minute bune toată această feerie. Muchia Vlaşcu-Zglivar se întretăia cu celelte vârfuri de după şi de dinainte într-un mare fel. Peste toată această privelişte curgeau valuri de ceaţă amestecate cu milioane de bucăţele de zăpadă desprinse din creastă. Nu cred că puteam să alegem o vreme mai potrivită. În spatele nostru vârful Babei se îndepărta şi când apărea, când dispărea în perdele de ceaţă. Creasta Oslei şi Parângul atrâgeau privirea iar ca totul să fie perfect o lună uriaşă a apărut parcă de niciunde deasupra acestui tablou.

Mă desprind cu greu din creastă ştiind că am avut parte de momente unice şi pe care le prinzi destul de rar. Creasta era totuşi destul de lungă până jos şi traseul complet necunoscut. Prindem apusul undeva la revenirea în pădure. Luna strălucea din ce în ce mai puternic în timp ce noi păşeam pe muchie. Intrăm într-o altă poiană asemănătoare celei pe care am urcat. Şi aici dar şi acolo erau 2-3 stâni ce păreau a fi folosite. Studiem harta şi hotărâm să coborâm cât putem de mult prin poiană. Ajungem la marginea pădurii care ne despărţea de zona caselor şi dăm de o potecă neaşteptat de largă care coboară spre stânga vreo 300 de metri după care începem să vedem destul de aproape luminile caselor împăştiate sub vârful Cozia. Experinţa coborârii din creasta munţilor Cernei la lumina frontalei a fost unică. E vorba de frontalele celorlalţi participanţi la tură pentru că a mea stătea la câteva sute de metri în portbagaj. Nu m-aş fi aşteptat să am nevoie de ea. M-am folosit de lanterna telefonului în lipsă de altceva.

În partea de jos am trecut prin grădinile oamenilor mai mult pe mirosite până când am dat de o poartă jos lângă râu. M-aş fi aşteptat să vină vreun cornerevinţ cu toporul şi cu câinii după el să ne întrebe cam ce căutăm noi noaptea prin grădina lui. Dar se pare că am scăpat. Am trecut de o punte iar mai apoi de un pod şi am revenit la punctul de start de la buza cracului Zănogii. Un sfârşit cum nu se putea mai bun de an. Am stabilit cu Alin că ar fi o idee bună,  măcar de câteva ori pe an, să aducem copii în trasee scurte în aceste zone.La Domaşnea am luat o pauză de masă binemeritată după cele câteva ore de mers prin cotloanele munţilor Cernei. A fost o tură perfectă la sfârşitul unui an cu multe ture frumoase. În 2017 am cutezat destul de mult. Sunt aproape sigur că în 2018 vom cuteza cel puţin la fel mult. Se simte deja mirosul turelor epice.

Total distance: 16.72 km
Max elevation: 1811 m
Min elevation: 687 m
Total Time: 08:02:04
Download

Comments

comments

Traffic at a Glance

Pageviews 1.271

Days in Range 30

Average Daily Pageviews 42

From Search Results 340

Unique IPs 331

Last 30 minutes 0

Today 20

Yesterday 3