Rătăcit prin pustiu

Ce mă atrage cel mai mult la cea mai mare parte a munților Banatului e izolarea cvasi-totală de care ai parte în cea mai mare parte a lor. În urmă cu câțiva ani visam la munți înalți. Am renunțat încet, încet să-mi doresc doar așa ceva. Pentru că muntele înseamnă mult mai mult decât vârfuri. Iar bicicleta îți permite să vezi într-o singură zi cât ai putea să vezi mergând cu cortul în spate câteva zile. Anumite porțiuni spectaculoase nu sunt vizibile decât după ce înaintezi distanțe considerabile pe drumuri și poteci. Aceste distanțe pot deveni plictisitoare și chiar chinuitoare. Bicicleta transformă aceste porțiuni în plăcere pură.

Pentru mine 15 august înseamnă, aș putea spune fără să exagerez, de zeci de ani Valea Almăjului. Dacă la Domașnea sărbătorim hramul bisericii pe 5 iulie la Prilipeț aceasta are loc pe 15 august. Semnificația inițială a obiceiului s-a pierdut definitiv. Poate doar pe cei trecuți de 60 de ani să-i mai vezi înainte de prânz venind de la biserică. Pentru restul e doar moment de distracție. Personal găsesc interesantă transformarea momentului într-unul al regăsirii, al revederii. Sunt prea puțin interesat de felul în care a evoluat muzica populară în ultimi 20-30 de ani. Mi-ar fi plăcut în schimb să pot trăi perioada anilor 70 premergătoare introducerii instrumentelor electronice.

Ca să pot face față festinului culinar trebuia să consumăm câteva mii de calorii. Chiar dacă era o căldură infernală ce ține de câteva săptămâni mi-am făcut curaj de unul singur și m-am afundat înspre Munții Aninei. Dimineața plec destul de devreme pe o ceață așa de deasă că aproape nu se vedeau gropile de pe drumul ce trece prin Dalboșeț și care duce la Șopotul Nou. Acest drum e o rușine totală pentru cei ce-l administrează. Pe porțiuni gropile sunt acoperite cu pământ iar în alte locuri trebuie să frânezi complet mașina pentru a putea trece în prima treaptă. 

Din acest drum se bifurcă un alt drum neasfaltat care duce la Moceriș. Aici era punctul de start al călătoriei mele. Sunt la a patra abordare a munților Aninei dinspre Valea Almăjului așa că știu la ce să mă aștept. Numele localității Moceriș se trage din latinescul Mocherus(mlaştină) iar localitatea e un sat aparținător comunei Lăpușnicul Mare. Pe lângă asta, pentru mine e locul de unde vine autobuzul. L-am așteptat de atâtea ori la Prilipeț în dimineți răcoroase să mă ducă înapoi la Domașnea.

Munții Aninei cu siguranță nu se evidențiază prin înălțime fiind foarte scunzi în comparație cu alte lanțuri muntoase. Găsim aici în schimb zone erodate diferit în funcție de duritatea rocilor dar și datorită tectonicii. Aceste fenomene au transformat relieful într-un fel unic rezultând zone depresionare, peșteri, doline sau pereți verticali stâncoși dar și zone împădurite care se termină în poieni care îndeamnă la popas. Cu siguranță cele mai cunoscute obiective din Munții Aninei sunt cascada Bigăr, Cheile Nerei, cascada Beușnița sau ochiul Bei toate acestea stând parcă de strajă la poalele acestor munți dar Culmea Pleșiva, rezervația Ducin, vârfurile Cârșa Mare(1097 m.) , Radoșca(1013 m.) sau Brăcia(1076 m.) din jurul poienilor Cuceș și Roșchii sunt cel puține la fel de frumoase. Izolarea acestor locuri le face mai greu accesibile deși priveliștile pe care le oferă celor care se avântă până aici sunt fenomenale.

Ajung în Moceriș și parchez mașina la ieșirea din sat câtre drumul care avea să mă ducă în rezervația Ducin. La invitația unui sătean mut mașina în fața casei lui pentru mai multă siguranță. Îi mulțumesc omului și după ce mă echipez pornesc pe traseu. Continui pe drumul care mă scoate din sat până întâlnesc drumul principal care urcă în platoul din partea de sus situat la înălțimi de 800-900 de metri.

Urcarea este susținută și cu excepția unei mici porțiuni care coboară mă ține într-un efort susținut vreo 25 de kilometri. Nu sunt afectat de căldură pentru că era încă destul de devreme dar și datorită faptului că acestă primă bucată este exclusiv prin pădure. Trec pe lângă două cantoane silvice(unul imediat după intrarea în pădure iar celălalt în partea de sus a acestei bucăți). Nu am reținut numele primului dar al doilea se chema Știubei. Trec în acestă bucată pe lângă un viezure mort de câteva zile bune. Sunt surprins să văd că nu a fost mâncat de vreo altă sălbăticiune. Toată această bucată este ciclabilă neridicând nici un fel de probleme. Pe mici porțiuni mă mai dau jos de pe bicicletă pentru a diversifica.

Această primă parte a traseului traversează rezervația Ducin. Acestă parte a Parcului Național Cheile-Nerei Beușnița de interes forestier, floristic și faunistic are o suprafață de 260 de hectare. Dacă în ceilalți munți vorbim de gol alpin aici în zona munților Aninei există o multitudine de poieni. După lunga bucata ce trece prin rezervația Ducin ies în Poiana Roșchii. Aici deviez puțin de la traseul planificat dar redresez destul de rapid. La o verificare ulterioară îmi dau seama că devierea m-a dus foarte aproape de cel mai înalt punct din acești munți și anume Vârful Leordiș(1160 m.). Urmăresc cu atenție să văd urme de oi pentru a mă pregăti în caz că sare vreun dulău dar chiar și atunci când trec pe lângă o stână nu mă simt. Fie nu aveau câini, fie erau prea toropiți de căldură încât să mai schițeze ceva. Ce-i drept și eu reușesc să mă mișc destul de încet.

Urmăresc drumul care ar fi trebui să mă scoată în poiana Cuceș pe drumul forestier care încet, încet se îngustează. Dau de o grămadă de lemne trântite ceea ce-mi spune că, fie nu mai e folosit, fie e posibil să se înfunde într-un punct. Lucru care se întâmplă la un moment dat când mă trezesc sub un perete stâncos care continuă printr-o secțiune cu grohotiș unde e nevoie să iau bicicleta pe sus. Părea să fie totuși un fel de cărare așa că încerc să mă țin de ea. Cunoscând configurația terenului îmi dau seama că sunt foarte aproape de poiana unde ar fi trebuit să ajung așa că intru într-o porțiune plină de vegetație și arbuști pe unde înaintez cu greu târând bicicleta după mine. Această bucată are în toatalitate vreo 2 kilometri. Dau după vreo oră de bălăurit de drumul care vine dinspre Gura Golumbului și poienile Scoc și Liciovacea așa că de aici intru în zona cunoscută. Această bucată a fost cea mai palpitantă. Am încercat să fiu atent pe cât posibil la vipere în zonele expuse la soare și în zonele stâncoase și cu grohotiș dar în același timp am încercat să nu alunec pentru că riscam să sar peste festinul ce mă aștepta jos în vale. Cu siguranță că astfel de experiențe de unul singur prin astfel de locuri izolate sunt destul de interesante și un bun antrenament mental. Turele în care participă mai mulți sunt cu siguranță mai simple.

Întâlnesc un nene care aduna la fân și care era curios să afle ce înălțime are locul unde ne-am întâlnit. N-am putut să-i spun în acel moment dar la o consultare ulterioară am observat că ne aflam la o altitudine de 775 de metri. 

Din acest punct urmează o porțiune de push-bike prin pădure care mă scoate înapoi în poiana Roșchii de unde intru din nou în pădure pentru ultima bucată a traseului. Verific destul de des track-ul pentru că vroiam să ajung înapoi în Moceriș și să evit coborârea în Lăpușnicul Mare pe unde am mai fost de câteva ori. Rețeaua de drumuri forestiere sau de căruță e destul de dezvoltată și e bine să ai un track GPS dacă nu cunoști deja traseul. Profilul jos al acestor munți poate duce la rătăciri ușoare în condiții de vreme nefavorabilă dar nu numai.

La coborâre mă bucur de priveliștea oferită de pereții stâncoși din partea dreaptă dar și de câteva fructe din merii văratici și prunii ce erau în rod. Anul acesta a fost un an bogat din acest punct de vedere în Banatul Montan așa că un pic mai încolo mai spre toamnă o să se pornească din nou cazanele. Trebuie completate rezervele din această băutură emblemă a Banatului consumate dealungul anilor pentru că nu se întâmplă în fiecare an ca prunii să fie pe rod. 

Această ultimă bucată e desul de solicitantă în ultima parte pentru că mă coboară încet la altitudini mai joase unde temperaturile se apropiau bine de 40 de grade. Observ cu vreo 2 kilometri înainte de revenirea la punctul de start că o zală din lanțul bicicletei a cedat așa că mă bucur că voi putea să o repar acasă și nu sunt nevoit să fac asta pe coclauri deși eram dotat cu unelte pentru o astfel de intervenție. Asta în condițiile în care cauciucul spate de la Cube a cedat și el după vreo 2000 de kilometri.

A fost o tură magnifică, prin locuri magnifice pe unde cu siguranță voi mai reveni cât de curând.

Total distance: 47.66 km
Max elevation: 979 m
Min elevation: 215 m
Total climbing: 2164 m
Total descent: -2164 m
Total Time: 06:01:43
Download

Comments

comments