Ochiul Bei

Într-un final am ajuns la Ochiul Bei şi Cascada Beuşniţa. Deşi mă tot gândeam să vin de multă vreme poziţionarea acestui loc faţă de Domaşnea a făcut să tot amân vizita până aici. Şi odată cu această vizită am mai închis o buclă bănăţeană.
 
Existau 2 variante de a ajunge aici cu plecare din Valea Almăjului, fie pe Valea Minişului şi Oraviţa, fie pe la Şopotul Nou-Cărbunari. Am decis să mergem pe o parte şi să ne întoarcem pe cealaltă. Drumul dinspre Valea Almăjului până sus la Stăncilova şi Cărbunari îmi era cunoscut de la tura de bicicletă din august. De asemenea pe drumul Oraviţa-Bozovici am mai trecut de multe ori. Dar drumul ce trece prin Ciclova Română, Ilidia, Socolari şi Potoc era o nouatate pentru mine. Drumul până la Oraviţa e în stare foarte bună. Dar din Oraviţa până la Potoc lasă impresia de zonă părăsită. Vegetaţia uscată de toamnă, căldura excesivă pentru acestă perioadă lăsau impresia unei zone parcă de la capătul lumii.
 
Într-un final ajungem la Potoc după vreo 2:30 de la plecarea din Domaşnea. Ştiam că se poate înainta până la păstrăvărie aşa că, după ce trecem de punctul de control instalat de cei de la administraţia Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, ajungem la păstrăvărie unde parcăm maşina. Taxa de vizitare este 5 RON de persoană.
 
De la poarta păstrăvăriei cotim la stânga şi urmăm drumul prin pădure pe lângă râu. Urcarea pe lângă râu parcă prevesteşte minunea ce avea să o întâlnim mai sus. Traseul e foarte lejer pentru genul de activităţi cu care suntem noi obişnuiţi şi zona devine tot mai populată pe măsură ce ne apropiem de orele amiezii. E evident că obiectivul e probabil unul din cele mai cunoscute şi vizitate din Munţii Aninei şi de ce nu din toţi munţii Banatului.
 
După vreo jumătate de oră de la locul unde am lăsat maşina ajungem într-un loc în care drumul se lăţeşte şi te obligă la popas. Eram la Ochiul Bei şi parcă simt o senzaţie stranie amplificată de culoarea ireală a acestui micuţ lac. Stau să fotografiez şi să admir pentru minute bune vrăjit de ceea ce văd. De aici continuăm pe potecă până la cascada Beuşnita. Deşi indicatorul spune că sunt 30 de minute în nici 15 minute eşti practic acolo de la Ochiul Bei. Urcarea prin pădure şi cascadele de pe râul din dreapta noastră parcă amplifică şi mai tare senzaţia de straniu simţită la lac. Am senzaţia unei entităţi misterioase manifestată în acest loc. Senzaţie profundă de viu ce nu cred că am mai trăit-o până acum. Mă aşteptam parcă să văd spiriduşi curioşi ascunşi printre copaci iar eu transpuns în negura timpului într-un scenariu de genul celui care a zămislit legenda acestui loc. Din păcate cascada Beuşnita nu are atât de multă apă iar momentul din zi în care ajungem aici nu lasă loc de cadre frumoase. Ne reîntoarcem pe acelaşi drum la Ochiul Bei unde stau iarăşi minute bune să fac o altă serie de fotografii. Nu doar lacului ci şi la seria de cascade din apropiere.
 
Vrăjiţi de ce am văzut facem cale întoarsă spre punctul de plecare şi de aici revenim pe drumul ce ne duce înapoi spre Potoc. De la punctul unde se plăteşte taxa şi până la Potoc drumul deşi are doar o singură bandă e asfaltat. De la Potoc continuăm spre Slatina-Nera, Sasca Montană, Cărbunari. Drumul până la Cărbunari de la Sasca Montană e în stare extrem de proastră. La Sasca ne oprim într-un loc foarte frumos care cu siguranţă sare în ochi trecătorului: “La Vechea Moară”. Un loc cu foarte mult bun gust şi cu atmosferă foarte plăcută unde cred că ar merita să lungeşti seara până târziu cu nişte beri. Ajungem la Cărbunari şi de aici continuăm până la Stăncilova şi Şopotul Nou. Acest drum cred că ar trebui asfaltat din cel puţin două motive. Primul ar fi cel turistic iar cel de-al doilea ar fi accesul oamenilor spre  Valea Almăjului şi de aici mai departe spre DN6. De la Şopotul Nou până la bifurcaţia de dinainte de Bozovici drumul e asfaltat dar în stare extrem de proastă. Poate că mai sunt zone izolate prin Munţii Cernei de genul Ineleţ dar într-un fel sau altul cred că pot ajunge mai uşor la un drum decât o fac cei din Stăncilova. Crec că acest drum ar fi un bun candidat pentru un proiect european. Pentru că imi imaginez că e imposibil să vedem prea curând vreo investiţie din partea Consiliului Judeţean Caraş-Severin în acestă zonă.
 
Din acest drum pleacă un traseu spre lacul Dracului. Şanse mari să vin până la sfârşitul anului până aici pentru acest traseu şi Cheile Nerei. Spre ruşinea mea n-am făcut aceste chei în totalitate. Cu toate că nu le-am parcurs în totalitate cred că pot spune despre Munţii Aninei că sunt probabil cei mai pitoreşti din toţi Munţii Banatului în ciuda înălţimii lor. O suită întreagă de peşteri de genul Peşterii de la Vălăie sau peştera Buhui, lacuri de genul Ochiul Bei sau Lacul Dracului, cascade de genul Beuşniţa sau Bigăr, chei de genul Cheile Minişului sau Cheile Nerei, creste stâncoase de genul Culmii Pleşiva, poeni largi de genul Poienii Roşchii, păduri virgine de genul pădurii Leordiş. Iar cele enumerate sunt doar o parte din seria de locuri ce aşteaptă să fie vizitate în acest areal al Munţilor Aninei.
 
Ajungem la Domaşnea cu gândul că a doua zi o să stau liniştit fără a merge în tura deja obişnuită de bicicletă de dinainte de plecarea la Timişoara. Dar după 7 nu prea mai am somn aşa că mă trezesc şi incep micul dejun cu o pară din lada primită de la Tudor. O cafea, câţiva cartofi feliaţi pe plită şi mă echipez. Plec din Domaşnea fără a şti unde mă voi duce. Oscilez între Herculane şi Cheile Globului. Până la urmă cotesc spre Bozovici şi după ce trec de aceste chei o iau spre drumul ce duce la Mehadica. Ştiam de acest drum de ceva vreme şi iată că a venit şi momentul lui. Mare îmi e surpriza când la nici 1 kilometru după ce intru pe acest drum să zăresc un indicator în vârful dealului. Îmi zic: măi ce i-o fi apucat şi pe ăştia să pună indicator pe un drum neasfaltat. Mare îmi e surpriza când văd că de fapt e asfaltat. Chiui de fericire pe coborârea ca-n palmă până jos în Mehadica dar nu înainte de a împinge puternic pe o pantă cu înclinare 12%. Parcă nu-mi vine a cred că un aşa drum există aşa aproape. Am parte de aceeaşi privelişte magnifică spre culmea Cernii-Vâr care parcă se vede de data asta şi mai frumos în valurile de ceaţa şi în razele de soare din acestă dimineţă de octombrie trecând în acelaşi timp pe lângă oamenii veniţi pe la sălaşe să mute animalele din priponi. După vreo 50 de kilometri sunt înapoi în locul de plecare înspre atâtea poveşti trecute sau viitoare ale Banatului.
 
 
 
 

Comments

comments

Leave a Reply