Mitul democrației

Lucian Boia este un istoric român, profesor la Universitatea din București. Opera lui e destul de interesantă și de variată. De curând liniștea sărbătorilor m-a împins spre lectură iar titlul “Mitul democrației” părea destul de incitant. Cartea este un eseu, o înșiruire de gânduri ale autorului vizavi de acest concept cu siguranță utopic al democrației. Cartea este presărată de referințe care mai de care mai interesante și cu trimiteri consistente spre istoria Franței de după revoluția care a marcat profund istoria recentă a Europei. Cartea a fost scrisă în franceză iar mai apoi tradusă în limba română chiar de autor. Prefața ediției în limba română sintetizează foarte bine încă de la început o anumite poziționare vizavi de acest subiect amplu dezbătut în ultimile 2 secole de către sociologi, filozofi și istorici.

Avem parte pentru început de o analiză fără perdea asupra celor două concepte aflate în opoziție și anumine absolutismul și democrația proiectate pe fondul revoluției franceze. De fapt regele nu guverna în mod absolut. El fiind mai degrabă un liant supravegheat de acele parlamente provinciale și de acel consiliul al său. Practic Franța era de fapt dirijată de o clasă conducătoare. Regele era cel atotputernic dar acest lucru trebuie văzut ca un simbol. Lucruile în schimb au evoluat și odată cu modernitatea și anumite bariere dispar. Instituția regală nu mai corespunde acestor noi exigențe sociale. O societate deschisă, mobilă și desacralizată, alcătuită din indivizi liberi avea nevoie de alte simboluri. Atributele regelui sunt împinse într-o altă direcție, spre popor. Intră în discuție un alt simbol al democrației și anume cel al suveranității poporului. Precedentul referit este cel al democrației ateniene dar care la rândul lui este tot un mit. Pentru că și la vechii greci existau anumite categorii sociale care nu aveau acces la exercițiul democratic(sclavii, femeile). Pe de altă parte se face o paralelă interesantă între modelul francez și cel american. Conceptul balanței de putere al părinților fondatori este superior modelului francez în care nu s-a înțeles că de fapt nu poporul conduce ci de fapt conducătorii sunt cei care conduc. Constituția de la 1787 e încă validă pe când Franța a schimbat 5 republici, 2 regate și 2 imperii. E foarte interesantă această comparație pentru că dovedește dacă mai era cazul că într-un laborator al ideilor se pot naște diferite concepte care pot să fie care mai de care mai utopice. Aceste idei de fapt se lovesc de acest zid al realității care le deformează și le transformă.

Un alt principu fundamental al democrației și bineînțeles o piatră de încercare  dezbătut de autor este cel al reprezentării poporului și al participării lui în actul decizional. E evident o utopie să crezi că poporul poate guverna în mod direct iar acest mit este la rândul lui demitizat. Rămâne evident ca și opțiune democrația reprezentativă. Intervin aici alte aspecte ce țin de acces la informație, alegere liberă, vot universal. E memorabilă trecerea în revistă a istoricului votului universal și a schimbărilor ce au avut loc relativ la acest principiu democratic. Femeile în Franța au primit drept de vot deabia în 1945. Într-un final votul universal e cel care a avut câștig de cauză. Toate democrațiile au încetățenit acest principiu. Dacă ne uităm vedem de fapt că reprezentanții aleși sunt în continuare din anumite pături sociale. Reprezentanții sunt mai sensibili la problemele sociale. Intervine în mod cert și problema manipulării maselor. E mai greu să manipulezi corpuri electorale restrânse în locul maselor ce au anumite frustări și speranțe. E dat ca exemplu Hitler care a venit la putere datorită votului univeral și care probabil nu ar fi avut aceleași șanse pe vremea lui Bismarck.

E adusă în discuție “legea de fier a oligarhiei” iterată de Robert Michels în lucrarea sa despre partidele politice. Această lege indică că orice organizație politică conduce la instaurarea unei ologarhii iar democrația ar fi deci imposibilă. Este amintit și cel care a combătut această teză și anume Giovanni Sartori care spune că democrația rezultă tocmai din interacțiunea partidelor fie și ele dominate de oligarhii. Aici consider că ar fi mai multe de discutat pentru că există și situația în care există influențe transpartinice ce nu mai țin cont de o anumită coloratură politică a vreunui partid sau altul. Concluzia relativă la acest subiect mi se pare extrem de interesantă:

“După ce s-au complăcut în iluzia că puterea democratică ar fi altruistă prin însăşi natura ei, fiindcă nu făcea altceva decît să-i reprezinte, cetăţenii au învăţat încetul cu încetul cum să construiască şi să multiplice tot felul de stavile destinate să frîneze şi să influenţeze deciziile puterii. Ei au revenit astfel la filozofia spaţiului fragmentat şi apărării intereselor locale sau de grup pe care Revoluţia franceză încercase să le anuleze.”

Zic interesantă pentru că agreez această idee a grupului și a regiunii înaintea conceptului de nație și popor. Comunitățile locale stabilite pe principii geografice, economice ar trebui să aibă posibilitatea să decidă în privința aspectelor ce îi privesc în mod direct. Sunt lucruri care trebuie organizate și decise la nivel central și care țin de norme generale de funcționare și de interconectare ale acestor entități locale dar nu are nici un sens să împingi spre o entitate centrală decizii care te afectează zilnic și care pot fi influențate de anumite diferențe de coloratură politică între administrația locală și cea centrală.

Se ajunge într-un final la tandemul libertate/egalitate. Evident imposibil de împăcat ambele în același timp. Foarte bună comparația dintre omul modern care în aparență e mai liber decât țăranul din evul mediu. În evul mediu contau marile ritmuri cosmice și biologice pe când omul modern a devenit prizonierul minutului. Pe lângă acest aspect vorbim de o grămadă de legi și reglementări care limitează abuzurile și le canalizează în limite clar definite. Intervine și frica de libertate pentru a omului pentru că deși aspirăm la libertate avem o oarecare teamă vizavi de ea. Citatul de mai jos mi se pare edificator:

“Condiţia de prizonier (al unui mediu social, al unei ideologii,al unei credinţe) e cel mai adesea preferată riscurilor libertăţii. Nimic nu apasă mai mult asupra individului decît condiţionarea socială. Cea mai rară formă de curaj nu e curajul fizic, ci curajul intelectual şi moral: capacitatea cuiva de a spune „nu” mediului său.”

E clar că societățile sunt inegale. Ideea de egalitate a venit pentru a contracara acea stare a lucrurilor. Sunt amintite de către autor diferite aspecte ce țin de egalitate pe diferite planuri: social, juridic, economic. Este considerată cea mai utopică egalitatea economică și se aduce în discuțe principiul egalității șanselor care la rândul lui este utopic pentru e evident că nu toți oameni vor avea aceleași șanse.

“Nu poţi să le ai pe toate în viaţă. Dacă utopia ne permite să dorim totul de-a valma, raţiunea ne obligă să exprimăm o ordine a preferinţelor.”

Un capitol consistent este destinat lui Tocqueville și a concluziilor trase de acesta vizavi de societatea americană în cartea sa De la démocratie en Amérique. Autorul combate viziunea oarecum deformată pe care Tocqueville o are asupra societății și democrației americane. De asemenea autorul face un studiu comparativ al viziunii diferite a lui Tocqueville în raport cu Marx.

Avem parte mai apoi de o analiză consistentă a evoluției principalelor curente politice ce au marcat secolul XX și anume cel de stânga și cel de dreapta raportate la ideea de democrație și la principiile asociate acesteia. Sunt aduse în discuție diferite aspecte ce țin de cele două curente, de anumite manifestări particulare în diferite locuri, de la Spania lui Franco la Chile și al său Salvador Allende.

Un ultim capitol este destinat analizei situației de după anii 2000. Toată această luptă de clasă ajunge să fie depășită de acest model fragmentat bazat pe minorități de diferite tipuri: etnice, religioase, sexuale. Avem parte conform autorului de o multiplicare și fragmentare a valorilor. Adevărul nu mai e unic și indivizibil.  Practic stâlpii moralei de la 1900 și anume religia și sexul se prăbușesc. Ce rol mai au națiunile în toată acestă poveste în care globalizarea vine ca un tăvălug? Evident că rolul lor se diminuează iar statele naționale pierd teren în favoarea unificării politice și economice. Efectele modernismului, rapiditatea de mișcare, adoptarea anumitor simboluri culturale au și vor avea în continuare efecte.

“Spaţiul fărîmiţat anterior naţiunii corespunde căruţei, faza naţională a istoriei, căilor ferate, iar faza postnaţională, lumea globalizată, „autostrăzilor” informatizate.”

Toate aceste lucruri vor avea evident efecte și autorul intuește bine problema demografică și problema imigrației. Iată deci că tindem spre o astfel de societate dar nici ea nu perfectă și de fapt, mai mult decât atât, s-ar putea ca acest model al bunăstării oferite de democrație să fie o mare problemă datorită depopulării și imigrației necontrolate. Ideea de națiune își pierde și mai mult sensul în aceste condiții. Autorul vorbește de o Europă unită ce va fi patrie a minorităților. 

“Naţiunea este prinsă astfel între două axe de evoluţie, oarecum complementare,care îi lasă tot mai puţină substanţă: pe de o parte, extinderea structurilor supranationale, continentale şi planetare, pe de altă parte, fărîmiţarea interioară (în sens spaţial, cultural, sau pur şi simplu prin conturarea unei mari diversităţi de grupuri şi reţele, legate adesea de alte grupuri şi reţele aflate dincolo de spaţiul naţional).”

Concluziile despre această lume post-modernă încheie această carte pe care o recomand cu căldură. Dacă nu sunteți cunoscători într-ale sociologiei și știintelor politice s-ar putea să vă izbiți de foarte multe referiri la diferite cărți și autori dar acest lucru trebuie luat ca un îndemn de studiu. Până la urmă  această carte e scrisă în perioada recentă. Amalgamul ideologic și moștenirea culturală scrisă în ultimii 200 de ani împing la studiu comparat, la analiză pentru că e imposibil să vii cu ceva absolut nou acum când totul este atât de rafinat și amestecat în același timp.

Comments

comments

Leave a Reply