Jazz with the wolves

Din momentul în care am văzut ce trupe se anunţă la Gărâna Jazz Festival am zis că trebuie să mergem cel puţin o zi. Fiind relativ aproape de Domaşnea nu aveam nevoie de nici un fel de cazare în condiţiile în care Trans-Semenicul e într-o stare foarte bună şi nu mai trebuie făcut ocolul prin Reşiţa.

Pentru sâmbătă capul de afiş era Stanley Clarke. O legendă vie a basului. Dar până să intre el pe scenă am avut parte de încă trei acte.

Primul a intrat pe scenă Reanud Garcia-Fons. Un virtuoz absolut al bass-ului. La Gărâna a venit singur şi a cântat o serie de compoziţii cu influenţe dintre cele mai diverse(latino-mediteraniene, nord-africane, arabe). A comunicat cu publicul încercând să explice povestea cântecelor.

A urmat trio-ul timişorean al lui Sebastian Spanache(pian, contrabas şi tobe). O trupă extrem de interesantă cu instrumentişti foarte buni având compoziţii destul de originale. Am analizat cele două albume scoase pe piață de către acest trio și aş putea spune că au un stil al lor destul de bine conturat. Mi se par un mare câştig pentru scena de jazz locală şi o dovadă clară că şi pe la noi mai există oameni care fac muzică de calitate. Cu siguranţă foarte reuşită şi inspirată prezenţa lor la Gârâna.  Sper să reuşească să continue şi să ducă mai departe ceea ce au început atât de bine.

Au urmat Biréli Lagrène Gypsy Project(2 chitarişti şi un basist). Au oferit un tur de virtuozitate deşi nu au comunicat cu publicul. Probabil asta s-a întâmplat din cauza barierelor lingvistice. Dar dincolo de acest aspect aş putea spune că Biréli Lagrène e un chitarist de primă mână comparabil cu oricare alt mare chitarist de jazz/fusion(e.g. Al di Meola, John McLaughlin).

Dacă pe scenă se întâmplau lucruri foarte interesante publicul părea destul de îngheţat  la propriu înaintea intrării în scenă a cvartetului lui Stanley Clarke. La Gărâna trebuie să vii bine îmbrăcat şi cu pături după tine pentru că povestea se întinde până târziu în noapte iar altitudinea unde se întâmplă totul îşi spune cuvântul. Chiar dacă e mijlocul verii acolo sus în Poiana Lupului e de-a dreptul frig. Nu putem vorbi doar de răcoare.

Dar cumva toată acestă stare a dispărut odată cu intrarea în scenă a lui Stanely Clarke. Un toboşar de vreo 20 de ani(Mike Mitchell), un tip cam de aceeaşi vârstă din Tbilisi-Georgia la pian(Beka Gochiashvili) şi încă un clăpar(Cameron Graves) ce completa cvartetul au electrizat atmosfera. Erau momente când toboşarul pur şi simplu părea că nu va termina concertul cu acelaşi set de tobe. Au cântat o serie de piese în care Stanley a folosit atât basul electric cât şi contrabasul. Am reţinut o piesă de pe Hymn of the Seventh Galaxy a celor de la Return to Forever, trupă de primă mână a fusion-ului din anii ’70 unde Stanley Clarke a cântat alături de Chick Corea. Prezenţa unui muzician de asemenea calibru la Gârâna nu poate decât să confirme că ceea ce se întâmplă acolo e de multă vreme mai mult decât un fenomen local sau regional.

Undeva pe la ora 3 toată povestea s-a stins iar noi am revenit înapoi la Domaşnea. Am întâlnit pe drum vreo două bufniţe ce stâteau în mijlocul drumului fiind probabil orbite de lumina farurilor. Minunate păsări şi destul de greu de observat fiind animale nocturne. Confirmă dacă mai era nevoie cât e de diversă fauna din masivul Semenic.

Într-una din pauze Daniel Vighi a prezentat două cărţi despre Istoria Banatului aflate la vânzare Vilayetul Timisoara(Cristina Fenesan) şi Istoria ciumei din Banat 1738-1740(Anton Von Hammer). Am primit de asemenea, odată cu plata biletului de intrare, un mic pliant cu Munţii Semenic şi posibilităţile de explorare ale zonei(hiking, bicicletă). E foarte important că pe lângă festival se întâmplă şi astfel de lucruri. În zona Semenicului se simte coagularea unui concept de turism în toate anotimpurile. Sunt convins că zona va creşte foarte mult în următorii ani. Se întâmplă lucuri multe, unele mai mici, altele mai mari care par să conveargă într-un fenomen şi care mă fac să cred că Semenicul va atrage tot mai mulţi turişti.

Comments

comments