Cu gândul la Leordiș

Luna octombrie e cred cea mai frumoasă lună pentru pedalat. Căldurile sufocate ale verii dispar iar lumină e încă destulă încât să mai poţi întârzia pierdut prin cine ştie ce pădure. Prognoza arăta vreme perfectă iar aşa ceva nu trebuia ratat.

Facem un ocol lung al Banatului și ne oprim la Domașnea ca să recuperăm una din biciclete rămase acolo iar, mai apoi, în timp ce se lăsa noaptea, am intrat în Valea Almăjului. Înainte de Prigor mașinuța noastră a ajuns la 80.000 de kilometri. Cea mai mare parte a lor au fost făcuți prin Banat. Sper să ne poată duce cel puțin încă pe atât.

Ajungem suficient de devreme cât să probim răchia de anul ăsta. Trecem la somn cu gândul la un traseu prin munții Aninei. Plănuiam să urcăm pe Cheile Minișului până la Gura Golumbului iar de acolo să ajugem cumva pe vârful Leordiș de unde să coborâm înapoi.

Nu foarte dimineață, după ce servim micul dejun și o cafea dublă, ne urnim. Emil vine și el cu mare chef. Apucăm să ne încălzim destul de bine pe Cheile Minișului până la intrarea în pădure. Aici urmăm un drum forestier vechi dezafectat de unde intrăm într-o porțiune accidentată dar cunoscută care ne trece în drumul principal de legătură dintre Cheile Minișului și Valea Almăjului și care traversează acești munți. Câinele lui Emil, Lord, s-a luat după noi. Ce nu știa el e că vor urma peste 50 de kilometri în care el va fi nevoit să alerge în timp ce noi vom pedala. Urcările nu erau o problemă dar pe coborâri cred că ne-a înjurat un pic. Nu am mai mers niciodată cu un câine iar aspectul interesant e că reușea să simtă orice mișcare prin pădure. A tresărit de câteva ori simțind căprioare, mistreți sau vulpii în timp ce noi nu am observat nimic.

Din Poiana Scoc am încercat să trecem direct spre Poiana Roșchii pe sub vârful Brăcia dar traseul e aproape imposibil cu bicicleta deși circulă anumite track-uri unde această bucată există. În august atunci când am trecut pe aici în direcție inversă mă gândeam că poate nu am intrat eu pe unde trebuie. Nici de această dată nu am reușit să dau de o potecă abordabilă pe unde să nu fie nevoie să cari efectiv bicicleta în spate. Emil nefiind foarte experimentat cu astfel de efort nu voiam să-l chinui prea tare. Dacă aș fi fost de unul singur probabil că m-aș fi băgat. 

Planul de rezervă era să continuăm spre peștera de la Vălăie și Lăpușnicul Mare. Dar cum traseul urcă tot prin Poiana Roșchii continuăm în direcția vârfului Leordiș cu gândul că poate, poate vom reuși. În poiana Roșchii facem o mică ședință tehnică unde analizăm creasta din fața noastră din care făcea parte și vârful Leordiș. Având în vedere că unele track-uri dau ca și traseu anumite porțiuni accidentate și având în vedere ora întârziată nu prea ne venea să riscăm să intrăm într-o zonă complet necunoscută și cu noaptea pe aproape. Dacă am fi reușit să traversăm muchia din fața noastră coborârea din partea opusă care duce la Crivina ar fi fost o formalitate. Am lăsat așadar aceasă traversare pentru altă dată. Oricum urma o coborârea cunoscută către Lăpușnicul Mare pe care o așteptam cu sufletul la gură.

O parte a acestei coborâri e cu destule pietre și denivelată dar ultima pe ultima bucată e într-o stare excelentă așa că aici ne dăm pur și simplu drumul. Ajungem jos în Lăpușnicul Mare cu oarecare regret că s-a terminat atât de repede iar de aici continuăm spre Bozovici în ritm scăzut. Lord efectiv se chinuia să țină pasul cu noi. Pe această coborâre Emil se oprește în fața mea și îmi spune a văzut o pisică sălbatică ce a sărit în fața lui peste drum. Regret că n-am fost suficient de aproape încât să o putem înregistra.

Ajungem în Bozovici iar de aici înapoi la punctul de plecare unde punem la loc caloriile consumate pe care le udăm cu bere din belșug. Au fost peste 60 de kilometri și probabil unul din cele mai faine trasee de mountain-bike de prin Banat. De aici din poienile îngălbenite se vedea până spre Svinecea Mare din Munții Almăj și chiar mai departe spre Arjana și restul de vârfuri din Munții Cernei.

Noaptea trece pe nesimțite iar dimineața aceeași vreme superbă ne face poftă de încă o tură. Reedităm traseul din primăvară și trecem din Tăria Mare în Tăria Mică. Un traseu aparent scurt de vreo 22 de kilometri dar care ne solicită suficient încât să putem încheia sfârșitul de săptămână în forță. Coborârea pe aici e chiar mai dificilă decât cea din ziua anterioară așa că e nevoie să mergem pe lângă bicicletă o distanță scurtă. Nu avea nici un sens să riscăm o accidentare în condițiile în care în primăvară am reușit un salt peste ghidon tot pe aici.

Plecăm spre Timișoara trecând prin Anina iar drumul pe aici mă face să mă gândesc la multe alte variante în zone mai puține bătute de mine. Mă gândesc la zona Cheilor Carașului și a platoului Iabalcea. Cu siguranță că va trebui să rezolvăm în sezonul următor și această problemă. Dar până atunci mă gândesc la partea mai puțin umblată a Mehedinților pe unde sper să ajung dacă vom avea noroc de vreme bună. Urmează explozia de culuri de toamnă care nu trebuie ratată sub nici un chip.

Total distance: 60.62 km
Max elevation: 975 m
Min elevation: 226 m
Total climbing: 2643 m
Total descent: -2642 m
Total Time: 08:17:47
Download
Total distance: 22.7 km
Max elevation: 816 m
Min elevation: 282 m
Total climbing: 1203 m
Total descent: -1207 m
Total Time: 02:37:20
Download

Comments

comments