Bicicleală bănăţeană

Iată că s-a terminat şi această săptămână agitată. Am avut de alergat în destule locuri. Asigurări la maşină şi ITP. Am vizitat dentistul datorită unei dureri de cap care nu ştiam de unde vine. S-a dovedit a fi o măsea care s-a supărat tare pe mine deşi eu bănuiam ca am sinuzită sau o să-mi iasă o măsea de minte. Până la urmă s-a lăsat cu tratament pe canal şi 2 vizite de peste 1 oră la medic. Am mai fost să-mi iau şi bicicletă şi portbagaj să o pot căra. În week-end urma să se desfăşoare Maratonul Zombrilor – Ţarcu. Dacă tot mi-am luat bicicletă şi dacă tot urma să fie aşa aproape de Domaşnea, la Armeniş, mi-am zis să o fac şi pe asta. Îmi place mult să cutreier munţii dar nu simt o plăcere deosebită în concursuri de alergare sau de pedalat pe munte. Dar vroiam să trăiesc şi eu senzaţia pe care ţi-o dă participarea la astfel de concurs. Aşa că undeva pe joi după ce m-am văzut cu bicileta luată(Cube Analog 27.5) m-am înscris.
 
Înainte să înşir aici impresiile mele de după mai spun că pentru a mă încălzi şi a-mi face curaj sâmbătă după masa m-am prezentat la Slatina-Timiş cu gândul să abordez Trans-Semenicul până în cel mai înalt punct al şoselei undeva mai sus de localitatea Brebu Nou(Weidenthal). Drumul e asfaltat şi chiar dacă urcarea nu e foarte grea sunt totuşi vreo 15 kilometri solicitanţi şi undeva la 800-900 diferenţă de nivel. După o oră şi un pic ajung la punctul cel mai înalt al şoselei şi după ce-mi trag sufletul vreo 5 minute sunt împins la vale de o ploaie măruntă care venea prin ceaţă dinspre Gârâna. Aşa că mă urc şi pornesc la vale. Experienţa mea cu bicicleta este minimă şi se reduce la câteva ture de şosea(cea mai lungă dintre ele de peste 100 de kilometri) dar cam atât. Coborârea asta de 15 kilometri înapoi spre Slatina-Timiş a fost printre cele mai frumoase experienţe dintre cele care le-am avut în natură şi pe munte. O aseamăn cu acel moment când urcând spre Godeanu în 2000 am văzut acea creastă de munte după o zi de mers prin pădure. Uluitoare experientă şi probabil unul din motivele pentru care încă merg. Din aceeaşi categorie e şi experienţa trăită în Retezat ân 2004 atunci când urcând prin ceaţă pe culmea Lolaia am văzut vârful Retezat ieşind întru-un moment de acalmie. Asemănătoare a fost şi această coborâre. Înfipt bine pe bicicletă şi coborând cu 50-60 km/h acolo unde nu erau curbe stânse. O nebunie totală cele 25-30 de minute ale acelei coborâri. O experienţă care cu siguranţă o s-o mai încerc. De ce nu şi pe alte şosele de înălţime de pe la noi sau de prin alte locuri.
 
Duminică dimineaţa m-am prezentat la Armeniş, mi-am luat număr de concurs şi m-am învârtit şi eu printre organizatori, localnici şi concurenţi până s-a dat startul. Primii au plecat cei de la proba lungă. Cochetam şi eu cu ideea probei lungi dar cum pentru mine genul acesta de activitate e o noutate mi-am zis că ar fi bine să fiu mai moderat. A venit şi rândul celor de la proba Race să pornească. M-am aşezat mai în spate pentru că oricum cronometrarea era electronică şi nu avea nici un sens să mă bulucesc.  Puhoiul se urneşte şi luăm în primire panta. Îmi dau seama repede că e incomparabil acest traseu cu ce ştiam eu de pe asfalt. Cu totul alt nivel de dificultate. Trec destul de repede de o marte parte dintre concurenţi şi după o distanţă foarte scurtă începem push-bike-ul. Avea să urmeze o porţiune în care am împins bicicleta foarte mult până spre kilometrul 20. Probabil acest lucru pe mine ca şi plimbăreţ pe munte m-a avantajat. Intru într-un pluton de vreo 10 oameni pe care i-am tot văzut fie în faţa, fie în spatele meu mai tot traseul. Mai tare nu puteam să merg pentru că simţeam că efortul era oricum foarte mare. O bună bucată din urcare am mers pe o muchie unde s-a putut pedala şi deşi n-am fost foarte atent la peisaj totuşi priveliştea era superbă până spre vârful Ţarcu. Îmi dau seama că la o tură de trekking apuc să văd şi să fotografiez mult mai multe pe când aici totul se derulează la altă viteză. Într-un final vine şi prima coborâre unde apuc să testez foarte serios frânele bicicletei. A fost o coborâre pe forestier cu o înclinare foarte mare despre care am fost atenţionaţi şi la şedinţa tehnică.
 
Ajungem la primul punct de control şi alimentare unde nu zăbovesc foarte mult. Beau câteva pahare de apă, iau o bucată de măr şi plec mai departe. Avea să urmeze o a doua porţiune de push bike foarte zdravănă. Parcă nu se mai terminau curbele şi pantele. Pe unele dintre bucăţi cred că nici dacă erai la categoria Elite nu puteai să stai pe bicicletă. Cred că cei care au venit să pedaleze şi nu să împingă bicicleta au fost puţin dezamăgiţi. Într-un final se termină şi urcarea şi intrăm într-o porţiune de coborâre pe un drum forestier plin de noroi. În anumite porţiuni mă dau şi aici jos de pe bicicletă pentru că roţile patinau şi riscam să mă accidentez. Intrăm într-o porţine single-trail prin pădure care mi s-a părut cea mai frumoasă bucată a întregului traseu iar după aceea ajungem la cel de-al doilea punct de control şi alimentare. Aici pun apă în bidon şi înfulec banane şi mere cu ambele mâini. La final iau şi o bucata de glucoză şi plec mai departe încurajat de spusele celor de acolo care indicau că urmează doar coborâre şi că am scăpat de urcare.
 
Pe această bucată am mai fost în toamna trecută atunci când din cauza noroiului n-am mai putut trece cu maşina aşa că ştiam la ce să mă aştept. Un drum foresteier cu bucăţi pline de noroi dar în acelaşi timp cu destule porţiuni unde puteai să-ţi dai drumul la vale mai tare. Sunt depăşit de vreo 3 concureţi pe această bucată, lucru care nu s-a întâmplat pe urcare. Nu m-am stresat pentru că mi-am dat seama că voi termina cursa iar pentru mine acesta a fost scopul principal. Mă bucur de această coborâre care deşi nu a semănat cu cea de ieri de pe Semenic a fost totuşi frumoasă. Ratez traseul care traversa un podeţ şi care cred că merita să fie mai bine semnalizat. E singurul loc unde am avut o mică problemă de orientare. Am pierdut vreo 5 minute dar într-un final trec de Feneş, mai împing bicicleta un deal mic care trecea în Armeniş şi după aproximativ 4 ore trec linia de sosire. În momentul în care scriu nu ştiu pe ce loc m-am aflat. Taică-miu care m-a aşteptat la linia de sosire zicea că după estimările lui au mai trecut în faţa mea vreo 40 de oameni. Până la urmă nici nu contează locul pe care am terminat. Important e că am participat şi am terminat.
 

Fiind prima mea experienţă de acest gen efectiv nu ştiam la ce să mă aştept. Impresia mea generală despre eveniment e una pozitivă. S-a văzut clar efortul organizatorilor deşi cred că n-ar fi stricat o semnalizare mai bună în anumite locuri. Până la urmă e prima ediţie în aceste locuri şi sunt zeci de kilometri care ar fi trebuit semnalizaţi. Nu garantează nimeni că acele marcaje rămân acolo după ce le-ai pus. Dacă nu şti pe unde să o iei şi ai probleme de orientare te pui pe prima potecă şi cobori în vale de unde vei nimeri într-un drum forestier care te va scoate la liman. Iar dacă te interesează concursuri adevărate mergi undeva unde şti că e totul ca la carte. De undeva trebuie început şi astfel de lucruri trebuie încurajate şi promovate. Cei de la Munţii Ţarcu au făcut o treabă foarte bună aducâd acest maraton la Armeniş unde se află şi rezervaţia de zimbri. O treabă foarte bună au făcut şi autorităţile locale din Armeniş. Îmi vine greu cred că să s-au întâmplat atâtea în această frumoasă localitate din Banatul Montan într-un timp atât de scurt. 

O să mai urmeze în lunile următoare şi alte ture pe bicicletă dar nu cred că voi mai merge la concursuri. O să continui să merg pe munte aşa cum am făcut-o în ultimii ani. Acest gen de concursuri chiar dacă sunt experienţe interesante nu cred că te lasă să te bucuri cu adevărat de natură. Probabil cei care le apreciază pe deplin şi care merg la multe concursuri urmăresc să combine sportul de performanţă cu natura şi aerul curat. Iar asta până la urmă nu-i o treabă foarte rea. Oricum e mult mai bine să faci acest gen de activitate decât să stai să transpiri într-o sală de sport sau să te învârţi în cerc pe un stadion de atletism. 

 
Am hotârât şi care va fi următoarea destinaţie cu bicicleta: Valea Almăjului cu Munţii Aninei şi Munţii Almăjului. Aici e un paradis ascuns al cicliştilor.
 
 

Comments

comments

Leave a Reply